România ca putere diplomatică de proximitate: de la securitate defensivă la o doctrină a dialogului

Există momente în istoria unui stat în care geografia încetează să mai fie doar o împrejurare și devine obligație strategică. România se află astăzi într-un asemenea moment. Poziția sa la Marea Neagră, frontiera directă cu Ucraina, relația specială cu Republica Moldova, apartenența la Uniunea Europeană și NATO, proximitatea față de un război care durează deja de mai bine de patru ani și jumătate și transformarea profundă a sistemului internațional obligă Bucureștiul să depășească o concepție exclusiv defensivă sau reactivă asupra politicii externe. România trebuie, desigur, să își respecte angajamentele asumate, să își consolideze securitatea, să participe credibil la sistemele politice și militare din care face parte și să își protejeze teritoriul și populația. Aceste lucruri nu sunt negociabile în sensul cotidian al termenului, pentru că reprezintă arhitectura strategică actuală a statului român. Dar tocmai această arhitectură ar trebui să ofere României libertatea și siguranța necesare pentru a construi ceva mai mult: o politică externă care nu se limitează la preluarea pozițiilor formulate în alte capitale, ci produce analiză, inițiativă, formate diplomatice și, mai ales, spații în care părțile aflate în conflict să poată continua să vorbească atunci când dialogul devine dificil.

Nu propun prin aceasta o modificare a orientării externe a României și nici o formă de neutralitate între alianțele din care statul român face parte și alte centre de putere. O asemenea discuție ar porni de la o premisă greșită. România este membră NATO din 2004 și membră a Uniunii Europene din 2007; securitatea sa este astăzi legată structural de sistemul euroatlantic, iar economia, legislația și o parte substanțială a infrastructurii sale instituționale sunt integrate în sistemul european. O analiză serioasă a avantajelor și limitelor Uniunii Europene este necesară și trebuie făcută separat, fără idealizare și fără demonizare, dar simpla existență a unor disfuncționalități nu anulează realitatea strategică în care România se găsește. Problema adevărată este dacă apartenența la aceste structuri trebuie să transforme România într-un receptor de strategie sau îi poate permite să devină un contributor la strategie. Din perspectiva mea, răspunsul este evident: un stat care dorește să fie luat în serios nu poate rămâne permanent la nivelul executării unor poziții elaborate de alții; trebuie să fie capabil, în timp, să formuleze poziții proprii compatibile cu obligațiile sale, dar adaptate geografiei, experienței și intereselor sale pe termen lung.

I. Securitatea și diplomația nu sunt alternative, ci două componente ale aceleiași politici de stat

În spațiul public românesc, discuția despre războiul din vecinătate este prea des organizată într-o opoziție artificială: ori securitate și fermitate, ori dialog și pace. Din perspectivă strategică, această dihotomie este insuficientă. Sistemele de securitate colectivă există pentru a reduce probabilitatea agresiunii și pentru a crește costul unei eventuale confruntări, însă diplomația există tocmai pentru a împiedica situațiile în care mecanismele militare ajung să fie folosite. O politică de apărare credibilă fără diplomație riscă să administreze tensiunea fără a o reduce; o diplomație lipsită de orice suport strategic riscă, în schimb, să fie ignorată. Statele serioase nu aleg între cele două, ci încearcă să le folosească simultan.

Această logică este înscrisă chiar în arhitectura juridică internațională construită după 1945. Capitolul VI al Cartei Organizației Națiunilor Unite consacră soluționarea pașnică a diferendelor, iar articolul 33 prevede că părțile unui diferend a cărui continuare poate pune în pericol pacea și securitatea internațională trebuie, înainte de toate, să caute o soluție prin negociere, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, soluționare judiciară, organisme regionale sau alte mijloace pașnice alese de ele. Acest articol este important nu numai juridic, ci și filosofic: el nu presupune că dialogul trebuie purtat între actori care se agreează reciproc, ci tocmai că existența conflictului generează obligația de a căuta mecanisme prin care acesta să fie administrat și, eventual, depășit.

În iunie 2026, președinta Adunării Generale a ONU, Annalena Baerbock, a readus explicit această idee în centrul dezbaterii multilaterale, afirmând că medierea se află „în însăși inima” Organizației Națiunilor Unite și citând obligația prevăzută de Carta ONU de a căuta, înainte de toate, negocierea și alte mijloace pașnice. Semnificația acestei poziții este importantă într-o epocă în care limbajul confruntării tinde să devină mai vizibil decât limbajul soluționării: comunitatea internațională nu a creat instrumentele de mediere pentru momentele în care toate părțile sunt de acord, ci tocmai pentru situațiile în care dezacordul a devenit suficient de grav încât poate produce sau prelungi violența.

Aceeași perspectivă apare în mandatul elvețian al OSCE din 2026. Ignazio Cassis, ministrul elvețian de externe și președinte în exercițiu al organizației, a reamintit că OSCE s-a născut într-o perioadă de confruntare ideologică acută și a fost concepută pentru „vremuri periculoase, nu pentru vremuri ușoare”, motiv pentru care dialogul și securitatea cooperativă nu sunt luxuri, ci necesități. În documentele președinției elvețiene apare și o formulă care merită, în opinia mea, reținută de orice școală serioasă de diplomație: atunci când diplomația pare imposibilă, ea devine indispensabilă. În iunie 2026, Cassis a explicat că valoarea OSCE rezidă tocmai în capacitatea sa de a aduce în jurul aceleiași mese state care nu mai vorbesc între ele în alte formate.

Aceasta este și premisa de la care cred că România ar trebui să pornească. Apartenența la NATO trebuie să reducă vulnerabilitatea strategică a României, nu capacitatea sa de inițiativă. Cu cât statul este mai sigur în privința apartenențelor sale fundamentale, cu atât își poate permite să fie mai activ diplomatic. Dialogul nu presupune echidistanță geopolitică și nici renunțarea la alianțe; presupune recunoașterea faptului că securitatea nu se produce exclusiv prin acumularea de mijloace militare, ci și prin reducerea riscului de calcul greșit, menținerea canalelor de comunicare, cunoașterea pozițiilor celuilalt și existența unor spații în care divergențele pot fi discutate înainte de a fi transferate exclusiv în domeniul confruntării.

II. Lecția Witkoff: a vorbi cu interlocutorul nu înseamnă a-i însuși poziția

Un episod recent petrecut la Kyiv oferă, dincolo de simpatiile sau antipatiile pe care le poate genera actuala politică americană, o ilustrare foarte clară a diferenței dintre judecata politică și funcția diplomatică. La 6 septembrie 2026, după o deplasare la Moscova și discuții de peste trei ore cu Vladimir Putin, emisarii americani Steve Witkoff și Jared Kushner au mers la Kyiv pentru discuții cu președintele Volodimir Zelenski și reprezentanții ucraineni. Associated Press a consemnat că misiunea urmărea relansarea unei soluții diplomatice și că Witkoff a formulat obiectivul american în termeni expliciți: Statele Unite urmăresc „o soluție diplomatică a acestui conflict, nu una cinetică”. El a explicat că delegația venise din Moscova cu idei noi și că pentru găsirea unui acord colaborarea dintre actorii implicați este esențială.

În cadrul conferinței de presă, jurnalistul ucrainean Dmytro Gordon i-a adresat lui Witkoff o întrebare formulată într-un registru puternic moral și emoțional: dacă nu consideră că Vladimir Putin i-a înșelat pe negociatorii americani și dacă nu îi este dezagreabil să stea la aceeași masă cu liderul rus, pe care jurnalistul l-a descris în termenii extrem de duri ai perspectivei ucrainene asupra războiului. Răspunsul lui Witkoff este relevant nu pentru că ar soluționa dezbaterea privind responsabilitățile conflictului, ci pentru că formulează aproape didactic rolul unui negociator. El a răspuns că relațiile cu toate părțile sunt esențiale pentru rezolvarea unor asemenea conflicte și că, fără aceste relații, șansele unei soluții pașnice se reduc. A continuat explicând: „My job and Jared’s job is to bring the sides together, reduce the problems and find channels of communication.”

Această frază conține, în opinia mea, una dintre lecțiile esențiale pe care trebuie să le recuperăm în diplomația europeană. Negociatorul nu intră într-o sală pentru a demonstra publicului că îl aprobă pe interlocutor. Intră pentru a afla ce poate fi negociat, unde se află limitele, ce interese sunt reale, care poziții sunt tactice, ce garanții ar putea fi acceptate și prin ce mecanism conflictul poate fi transformat dintr-o confruntare militară într-un proces politic. A discuta cu o parte nu înseamnă a-i adopta narațiunea, iar a încerca să înțelegi logica adversarului nu înseamnă a-l absolvi de responsabilitate. Dimpotrivă, în diplomația profesionistă, cunoașterea profundă a argumentelor celeilalte părți reprezintă condiția minimă pentru a putea construi un răspuns eficient.

Această regulă a fost înțeleasă de marile școli diplomatice ale lumii timp de secole. Statele au negociat în timpul războaielor, au menținut ambasade în perioade de ostilitate și au folosit intermediari tocmai atunci când contactul direct devenea politic dificil. Nici Tratatul de la Westfalia, nici Congresul de la Viena, nici mecanismele Războiului Rece, nici acordurile privind controlul armamentelor nu au fost posibile pentru că părțile descoperiseră brusc că se simpatizează, ci pentru că au ajuns la concluzia că existența unor interese incompatibile nu elimina necesitatea unei ordini negociate. Diplomația începe exact acolo unde armonia se termină.

III. România, o țară care simte războiul direct și care are, tocmai de aceea, nevoie de mai multă diplomație

Pentru România, această discuție nu este una abstractă. Războiul ruso-ucrainean se desfășoară în imediata proximitate a teritoriului românesc, iar efectele sale sunt resimțite direct de comunitățile din apropierea Dunării și Mării Negre. În cursul anului 2026, Ministerul Apărării Naționale a raportat în mod repetat atacuri cu drone împotriva unor obiective aflate pe teritoriul ucrainean în apropierea frontierei române, activarea măsurilor de supraveghere, ridicarea avioanelor de luptă și transmiterea unor mesaje RO-Alert către populația din nordul județului Tulcea. La 14, 21 și 26 iunie și din nou la 1 iulie, autoritățile române au consemnat asemenea episoade, chiar dacă în unele dintre acestea nu a fost constatată pătrunderea unor aparate în spațiul aerian național. În perioada 24–26 iulie, potrivit MAE, situația a devenit mai gravă: România a raportat violări repetate ale spațiului său aerian și doborârea a trei drone pătrunse neautorizat, iar la 27 iulie ambasadorul Federației Ruse la București a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe.

Aceste situații produc efecte care trebuie analizate pe mai multe planuri. Militar, România are obligația să își supravegheze și protejeze spațiul aerian, să reacționeze proporțional și să mențină cooperarea cu aliații. Juridic, orice incident care afectează teritoriul național trebuie documentat riguros și tratat prin mecanismele disponibile. Diplomatic, statul are dreptul și obligația să solicite explicații și să formuleze proteste atunci când consideră că interesele sale au fost afectate. Social însă, acumularea alertelor, imaginilor cu drone, informațiilor despre avioane ridicate de la sol și declarațiilor politice despre escaladare generează inevitabil anxietate. O populație care trăiește în proximitatea unui conflict prelungit nu poate fi administrată numai prin comunicate despre capacitatea de reacție; are nevoie și de certitudinea că instituțiile sale lucrează activ pentru diminuarea probabilității ca asemenea incidente să se transforme vreodată într-o confruntare mai gravă.

Aici trebuie evitată atât minimalizarea riscului, cât și cultivarea fricii. O politică publică responsabilă nu transformă fiecare incident într-un scenariu apocaliptic și nici nu îi spune populației că nu există motive de preocupare atunci când faptele indică contrariul. Ea trebuie să explice limpede care sunt riscurile, ce măsuri defensive există, ce contacte politice și militare sunt utilizate pentru prevenirea unor erori de calcul și ce obiectiv strategic urmărește România pe termen lung. Altfel, spațiul public devine dominat de două extreme la fel de nesănătoase: fatalismul celor care consideră că războiul este inevitabil și negarea celor care consideră că toate avertismentele sunt simple construcții propagandistice.

Din experiența mea profesională și din numeroasele dialoguri purtate de-a lungul anilor în spațiul economic și internațional, am întâlnit în mod repetat din partea unor interlocutori ruși percepția că relația bilaterală dintre România și Federația Rusă a pierdut progresiv mecanismele de dialog substanțial și că interacțiunea publică a ajuns să fie dominată de proteste, convocări și replici reciproce. Aceasta este, subliniez, o percepție a unor interlocutori ruși, nu un adevăr pe care îl presupun demonstrat prin simpla sa enunțare. Dar diplomația serioasă trebuie să cunoască percepțiile celuilalt chiar și atunci când nu le împărtășește, pentru că statele reacționează nu numai la realități obiective, ci și la modul în care interpretează acele realități.

În 2026 am putut vedea foarte clar mecanismul reciprocității diplomatice. După convocarea ambasadorului rus și declararea unui diplomat rus drept inacceptabil de către autoritățile române la 27 iulie, partea rusă a anunțat că măsura nu va rămâne fără răspuns, iar la 27 august Ministerul român al Afacerilor Externe a confirmat că un membru al Ambasadei României la Moscova fusese declarat persona non grata ca măsură de reciprocitate. Un asemenea schimb poate fi uneori inevitabil și poate avea justificări concrete, însă el ilustrează perfect natura relațiilor diplomatice deteriorate: fiecare gest riscă să genereze un gest în oglindă, iar dacă nu există simultan canale de dezescaladare, relația poate ajunge să fie administrată aproape exclusiv prin escaladări simbolice.

IV. Convenția de la Viena și diferența dintre protest diplomatic și reducerea diplomației la protest

Este important ca această discuție să fie purtată cu rigoare juridică. Convocarea unui ambasador la Ministerul Afacerilor Externe nu reprezintă prin ea însăși o încălcare a Convenției de la Viena și nici o abatere de la uzanțele diplomatice. Statele recurg în mod legitim la acest instrument pentru a transmite proteste, a solicita explicații sau a comunica poziții oficiale. Articolul 41 alineatul (2) din Convenția de la Viena asupra relațiilor diplomatice din 1961 prevede chiar că toate chestiunile oficiale încredințate unei misiuni diplomatice trebuie desfășurate cu sau prin ministerul afacerilor externe al statului acreditar ori printr-un alt minister convenit. Critica serioasă nu poate fi, prin urmare, aceea că România nu ar avea voie să convoace un ambasador; o asemenea afirmație ar fi juridic nefondată.

Problema se află în altă parte. Articolul 3 al aceleiași Convenții definește funcțiile unei misiuni diplomatice într-un sens mult mai larg: reprezentarea statului trimițător, protejarea intereselor sale și ale cetățenilor săi, negocierea cu guvernul statului acreditar, informarea prin mijloace licite asupra condițiilor și evoluțiilor din statul respectiv și promovarea relațiilor prietenești, economice, culturale și științifice. Cu alte cuvinte, protestul este un instrument al diplomației, dar nu este întreaga diplomație. Atunci când relația bilaterală ajunge să fie cunoscută public aproape numai prin convocări, expulzări, comunicate și declarații ostile, există riscul ca instrumentul să fie confundat cu însăși politica externă.

Aș numi acest fenomen nu „diplomație haiducească”, formulă poate eficientă retoric, dar nepotrivită unui tratat serios, ci diplomație reactivă de spectacol: o practică în care o parte excesivă din energia politică este orientată spre demonstrarea publică a fermității, în timp ce negocierile discrete, mecanismele tehnice, canalele secundare și acumularea de capital relațional devin invizibile sau insuficiente. Diplomația autentică nu este lipsită de fermitate, dar nici nu își măsoară succesul prin intensitatea adjectivelor dintr-un comunicat. Propaganda urmărește să convingă publicul că poziția proprie este ireproșabilă; diplomația urmărește să producă un rezultat într-un mediu în care nicio parte nu controlează singură rezultatul.

Acesta este motivul pentru care politica externă trebuie judecată pe un orizont mai lung decât ciclul mediatic sau electoral. Un guvern poate avea un mandat de patru ani, dar geografia României nu se schimbă odată cu guvernul. Ucraina va continua să fie vecinul nostru. Federația Rusă va continua să existe ca putere continentală și nucleară în proximitatea extinsă a Europei. Marea Neagră va rămâne o intersecție între interese europene, euroatlantice, turcești, rusești, caucaziene și asiatice. Republica Moldova va continua să fie o problemă strategică și identitară centrală pentru România. O doctrină diplomatică serioasă trebuie, așadar, construită nu numai pentru anul viitor, ci pentru următoarele decenii. În anumite privințe, cele mai importante decizii diplomatice sunt tocmai acelea ale căror rezultate complete nu vor fi văzute de cei care le iau.

V. Ce putem învăța de la state care mențin simultan relații divergente

România nu ar trebui să inventeze de la zero mecanismele unei politici de dialog, pentru că există deja exemple contemporane relevante. Ele nu sunt modele care trebuie copiate mecanic, deoarece fiecare stat are propria geografie și propriile alianțe, dar demonstrează un principiu comun: capacitatea de a vorbi cu mai multe părți poate deveni ea însăși o formă de putere diplomatică.

Elveția, de exemplu, a continuat să condamne războiul și să se alinieze unor măsuri occidentale, dar a păstrat funcția tradițională a bunelor oficii și a găzduit în februarie 2026 discuții trilaterale între Statele Unite, Ucraina și Rusia la Geneva. Valoarea elvețiană nu a constat în faptul că toate părțile considerau Berna neutră în fiecare privință, ci în existența unei infrastructuri instituționale și a unei reputații care făceau posibilă reuniunea.

Emiratele Arabe Unite oferă un model diferit, mai pragmatic și mai puțin preocupat de vizibilitatea politică. În august 2026, Ministerul Afacerilor Externe de la Abu Dhabi anunța a douăzeci și șasea mediere reușită pentru schimburi de prizonieri între Rusia și Ucraina, numărul total al persoanelor schimbate prin mecanisme facilitate de EAU ajungând la 7.997. Acest rezultat nu rezolvă războiul, dar arată ceva esențial: atunci când un stat păstrează suficiente relații de încredere cu ambele părți, poate produce rezultate concrete chiar și în absența unei soluții politice globale.

OSCE oferă, la rândul său, un argument instituțional. În 2026, conducerea organizației a insistat asupra necesității păstrării canalelor de comunicare tocmai pentru că spațiul european de securitate se află într-o perioadă de neîncredere profundă. Cassis a formulat foarte precis funcția unei astfel de instituții: ea poate continua să conteze pentru că aduce în jurul aceleiași mese state care în alte locuri nu mai comunică. Acesta este un concept deosebit de valoros pentru România. O platformă diplomatică nu trebuie să înceapă cu pretenția că va obține imediat pacea; poate începe printr-un obiectiv mai modest, dar fundamental: să creeze un loc în care conversația rămâne posibilă.

VI. De ce Bucureștiul poate deveni un asemenea loc

România are câteva avantaje pe care nu le valorifică încă suficient împreună. Este stat membru al NATO și Uniunii Europene, dar se află la intersecția Europei Centrale, Europei de Sud-Est și spațiului pontic. Are experiență istorică directă atât cu Occidentul, cât și cu lumea slavă și est-europeană. Este una dintre principalele țări riverane Mării Negre și are o relație profundă, mult dincolo de politica externă curentă, cu Republica Moldova. Bucureștiul este suficient de aproape de război pentru a înțelege costurile instabilității și suficient de integrat în structurile occidentale pentru a putea oferi partenerilor garanții asupra orientării sale strategice.

Din această combinație poate apărea o funcție pe care România încă nu și-a asumat-o integral: putere diplomatică de proximitate. Nu o mare putere în sens militar, nu un stat neutru și nici un arbitru care își arogă dreptul de a decide asupra intereselor altora, ci o țară care, tocmai pentru că este direct afectată de ceea ce se întâmplă în jurul său, investește masiv în capacitatea de a înțelege actorii, de a menține dialogul și de a crea formule de negociere.

Această funcție ar putea primi o expresie instituțională prin dezvoltarea unei platforme permanente pe care aș numi-o Dialogurile de la București — Bucharest Dialogues. Nu mă refer la încă o conferință anuală în care reprezentanții instituțiilor citesc discursuri pregătite dinainte și pleacă după fotografiile oficiale, ci la o infrastructură reală de diplomație și expertiză. Bucureștiul ar putea găzdui periodic discuții oficiale, atunci când condițiile politice permit, dar și formate Track 1.5 și Track 2, în care diplomați în funcție sau foști diplomați, experți militari, economiști, specialiști în energie, istorici, teologi, reprezentanți ai mediului academic și ai societății civile pot discuta fără constrângerile unei negocieri formale.

Un asemenea format nu trebuie construit împotriva nimănui. Dacă devine perceput drept o platformă pro-rusă, va eșua. Dacă devine perceput drept un instrument de legitimare automată a poziției ucrainene, își va pierde capacitatea de intermediere. Dacă devine doar o anexă retorică a unei organizații internaționale, nu va produce valoare suplimentară. Credibilitatea sa ar trebui să provină din procedură: pluralitate de perspective, reguli clare, confidențialitate atunci când este necesară, separarea faptelor de pozițiile politice, invitarea sistematică a unor experți care se contrazic și, mai ales, orientarea discuțiilor spre identificarea domeniilor în care interesele pot deveni compatibile.

Ar putea exista grupuri permanente privind securitatea Mării Negre, protecția infrastructurii civile, navigația și coridoarele comerciale, prevenirea incidentelor aeriene și navale, securitatea energetică, reconstrucția post-conflict, schimburile umanitare, prizonierii, protecția patrimoniului, relațiile economice viitoare și sistemele de garanții care vor trebui construite după încetarea ostilităților. Tocmai aici România poate aduce valoare: nu pretinzând că deține formula păcii, ci construind expertiza tehnică fără de care nicio pace nu poate deveni funcțională.

VII. Titulescu și tradiția românească a organizării păcii

România nu pornește de la zero. Există în istoria sa diplomatică o tradiție intelectuală care merită recuperată nu pentru valoarea simbolică a comemorării, ci pentru actualitatea metodei. Nicolae Titulescu a insistat constant asupra ideii că pacea nu este o stare care se produce spontan și nici o simplă declarație de intenție. În textele și discursurile sale apare formula potrivit căreia „pacea nu se proclamă; pacea se cucerește”, completată de ideea că pacea trebuie organizată. În gândirea sa, securitatea colectivă și diplomația nu erau antagonice; tocmai existența unui sistem de reguli, obligații și instituții putea face posibilă reducerea recursului la forță.

Titulescu mai oferă o lecție relevantă pentru actualitatea noastră: un stat de dimensiune medie poate avea o voce mai mare decât greutatea sa materială atunci când produce idei și instituții. Influența României interbelice în anumite momente nu provenea din capacitatea de a concura militar marile puteri europene, ci din faptul că avea diplomați capabili să participe la formularea regulilor sistemului. Este o diferență majoră între a fi prezent într-o sală și a contribui la arhitectura ideilor discutate în acea sală.

Această tradiție poate fi continuată într-un mod modern. Nu prin nostalgia unei epoci trecute și nici prin iluzia că România poate reproduce contextul diplomatic interbelic, ci prin recuperarea unei concepții asupra profesiei: studiul aprofundat al adversarului, înțelegerea intereselor, respectarea dreptului internațional, capacitatea de a construi coaliții, evitarea limbajului inutil inflamator și menținerea permanentă a unei perspective care depășește guvernarea curentă.

Aș adăuga aici și tradiția intelectuală mai veche reprezentată de Dimitrie Cantemir, nu pentru că ar constitui un model direct de diplomație contemporană, ci pentru ceea ce simbolizează: necesitatea de a cunoaște lumea celuilalt din interior. Cantemir a putut scrie despre Imperiul Otoman cu o profunzime rară tocmai pentru că îi cunoștea limba, cultura, instituțiile și mecanismele de putere. O politică externă care încetează să mai studieze serios cultura politică, istoria și logica strategică a interlocutorilor săi riscă să substituie cunoașterea prin stereotip.

VIII. O posibilă „Doctrină a Bucureștiului”

Din toate aceste considerente, cred că România ar putea formula în timp o doctrină proprie de politică externă construită în jurul câtorva principii stabile. Primul este securitatea prin credibilitate: România își respectă alianțele, își dezvoltă capacitatea militară, protejează teritoriul și nu creează ambiguitate asupra obligațiilor pe care și le-a asumat. Al doilea este dialogul prin interes național: faptul că un stat este adversar sau că există divergențe grave nu justifică abandonarea tuturor canalelor de comunicare, ci impune o diplomație mai profesionistă. Al treilea este înțelegerea fără adeziune: trebuie să putem studia și explica poziția rusă fără a fi considerați automat susținători ai ei și trebuie să putem înțelege integral poziția ucraineană fără ca aceasta să împiedice analiza critică; aceeași regulă trebuie aplicată Statelor Unite, Uniunii Europene, Chinei, Turciei și oricărui alt actor. Al patrulea este Bucureștiul ca platformă de dialog, nu ca instanță de verdict. Al cincilea este orizontul lung: politica externă trebuie gândită nu numai până la următoarele alegeri, ci pentru următoarele două sau trei generații.

Aceste principii nu promit rezultate spectaculoase și imediate. Diplomația serioasă rareori funcționează astfel. Încrederea se construiește în ani și poate fi distrusă în zile. Un canal informal care astăzi pare inutil poate deveni peste câțiva ani singura punte disponibilă într-un moment de criză. Un institut care astăzi organizează discuții între experți poate produce peste două decenii generația de negociatori de care statul va avea nevoie. O capitală care astăzi găzduiește reuniuni tehnice poate deveni mâine locul în care părțile acceptă să poarte negocieri politice.

Aceasta este perspectiva în care privesc ideea Dialogurilor de la București. Nu este o propunere îndreptată împotriva nimănui și nici o încercare de a conferi României un rol mai mare decât îi permite capacitatea sa actuală. Este tocmai o propunere de construire a unei capacități pe care încă nu o avem suficient. Relevanța internațională nu se declară. Se acumulează. Prin competență, predictibilitate, discreție, expertiză și capacitatea de a produce rezultate.

Concluzie: România trebuie să devină actor al propriei geografii

După mai bine de două decenii în care am urmărit și am participat, din perspective diferite, la relații economice, instituționale și internaționale, una dintre concluziile la care am ajuns este că cea mai periculoasă formă de slăbiciune pentru un stat nu este întotdeauna lipsa resurselor, ci lipsa unei idei proprii despre felul în care trebuie să își folosească resursele. România are astăzi mai multe instrumente de securitate decât a avut în cea mai mare parte a istoriei sale moderne. Are aliați, apartenență instituțională, acces la piețe, infrastructură strategică și o poziție geografică pe care multe state ar considera-o simultan dificilă și privilegiată. Dar aceste avantaje nu se transformă automat în influență.

Pentru a fi luată în serios, România trebuie să înceteze să își privească politica externă ca pe o succesiune de reacții la inițiativele altora. Nu este suficient să participăm. Trebuie să producem. Nu este suficient să primim expertiză. Trebuie să devenim exportatori de expertiză. Nu este suficient să afirmăm că dorim pace. Trebuie să construim infrastructura prin care pacea poate deveni negociabilă.

Aceasta nu presupune să ignorăm riscurile de securitate și nici să minimalizăm gravitatea unui război aflat la frontieră. Presupune tocmai contrariul: să îl luăm suficient de în serios încât să nu credem că singurele instrumente disponibile sunt cele militare sau retorice. Pacea durabilă nu va veni dintr-o singură declarație, dintr-o singură conferință și probabil nici dintr-o singură negociere. Ea va necesita ani de reconstrucție a încrederii, garanții, mecanisme de verificare, contacte politice, acorduri economice, înțelegeri de securitate și o generație de diplomați capabili să vorbească atât cu prietenii, cât și cu adversarii.

Eu cred că trebuie să alegem a doua variantă.

Nu pentru a deveni arbitri ai Rusiei și Ucrainei. Nu pentru a ne substitui marilor puteri. Nu pentru a abandona NATO sau Uniunea Europeană. Nu pentru a cere uneia dintre părți să vină la București pentru a i se explica cine are dreptate.

Ci pentru a construi un București în care, atunci când va exista disponibilitatea de a vorbi, fiecare parte să știe că există o masă la care poate fi ascultată fără ca ascultarea să fie confundată cu aprobarea.

Diplomația are nevoie de interlocutori care, chiar atunci când nu sunt de acord, continuă să vorbească.

Este poate una dintre cele mai serioase forme de apărare a interesului național.