De ce această platformă: despre experiență, responsabilitate și dreptul de a formula propriul punct de vedere

Există momente în care tăcerea, chiar dacă a fost mult timp o formă de discreție, începe să producă efecte pe care nu le-ai intenționat niciodată. Am preferat, vreme de mulți ani, să lucrez mai mult decât să vorbesc despre ceea ce fac. Am considerat că proiectele duse la capăt, instituțiile sprijinite, relațiile construite, oamenii ajutați, inițiativele economice, culturale sau bisericești în care m-am implicat reprezintă o formă suficientă de explicație. Nu am simțit nevoia să transform fiecare acțiune într-o declarație publică și nici fiecare preocupare într-un exercițiu de autoprezentare.

Într-o anumită măsură, această alegere a fost firească. Într-o altă măsură, timpul mi-a arătat însă limitele ei. Atunci când cineva nu își explică singur traseul, motivațiile și convingerile, lasă inevitabil altora spațiul de a le explica în locul lui. Iar explicațiile construite din exterior, chiar și atunci când pornesc de la fragmente reale, nu surprind întotdeauna nici sensul unei acțiuni, nici continuitatea unui parcurs, nici complexitatea unei identități.

Aceasta este, în esență, una dintre rațiunile pentru care apare această platformă.

Nu ca un răspuns punctual la cineva și nici ca un mecanism permanent de justificare. Nu îmi propun să transform acest spațiu într-un loc în care să reacționez la fiecare articol de presă, la fiecare comentariu sau la fiecare interpretare formulată despre activitatea mea. Ar fi o formă inutilă de captivitate intelectuală: aș ajunge să scriu numai în funcție de întrebările altora și să-mi definesc preocupările prin polemicile lor.

Intenția este exact inversă.

Vreau să construiesc un spațiu în care să-mi formulez direct ideile, observațiile și experiențele, înainte ca ele să fie reduse la interpretări secundare. Nu pentru a cere adeziune, ci pentru a oferi context. Nu pentru a pretinde că dețin adevărul, ci pentru ca punctul meu de vedere să existe în forma lui completă și să poată fi apreciat, contestat sau pur și simplu pus în dialog cu alte perspective.

Experiența profesională acumulată în peste două decenii mi-a oferit posibilitatea de a observa din interior domenii care, în discursul public, sunt deseori discutate separat, deși în realitate sunt profund interdependente.

Economia nu poate fi înțeleasă fără geopolitică; politica externă nu poate fi desprinsă de resurse, infrastructură, demografie, cultură și memorie; diplomația nu funcționează în afara intereselor economice și a psihologiei colective; iar identitatea unei comunități nu poate fi explicată exclusiv prin statistici sau prin formule administrative.

Am lucrat în mediul economic internațional, am participat la construcția unor relații de cooperare, am urmărit evoluția raporturilor dintre Est și Vest, am cunoscut instituții, diplomați, antreprenori și lideri religioși aparținând unor spații culturale diferite și am observat, uneori cu surprindere, cât de mare este distanța dintre realitatea concretă a relațiilor internaționale și imaginea simplificată în care acestea sunt adesea prezentate publicului.

Una dintre preocupările care m-au însoțit constant este tocmai această diferență dintre percepție și realitate.

De mai bine de douăzeci de ani urmăresc transformările sistemului internațional și încerc să înțeleg nu numai evenimentele, ci mai ales structurile care le produc. Am avut tot mai des impresia că multe dintre dezbaterile noastre pornesc de la o lectură incompletă a lumii.

Continuăm să discutăm uneori despre putere, alianțe, comerț și influență folosind categorii construite pentru alte epoci, în timp ce realitatea economică și politică se modifică mult mai repede decât limbajul cu care încercăm să o descriem.

Ascensiunea Asiei, transformarea Chinei într-un actor sistemic, consolidarea unor formule precum BRICS, redefinirea raportului dintre Europa și Statele Unite, conflictul dintre Rusia și Occident, revenirea lumii arabe și a puterilor regionale, competiția pentru energie, infrastructură, tehnologie și monede de rezervă sunt fenomene care nu pot fi explicate prin câteva formule ideologice.

Nu voi scrie ca un jurnalist care trebuie să producă o concluzie până la sfârșitul zilei și nici ca un militant care trebuie să dovedească în permanență că tabăra sa are dreptate.

Voi scrie din perspectiva celui care a avut contact direct cu o parte dintre mecanismele despre care vorbește, dar care știe în același timp că experiența personală nu este suficientă și trebuie verificată prin studiu, comparație și surse.

Într-un anumit sens, aceasta poate fi privită și ca o formă de consultanță oferită public.

Nu consultanță în sens comercial și nici rețete gata făcute, ci punerea la dispoziție a unor observații, metode de analiză și experiențe acumulate într-un interval lung.

Unele vor privi economia României, poziționarea sa internațională, oportunitățile comerciale și riscurile pe care le ignorăm. Altele vor privi geopolitica, relațiile dintre marile puteri, Eurasia, Rusia, China, lumea arabă, Europa sau transformările ordinii internaționale.

În alte texte voi reveni la cultură, istorie, teologie, identitate și la raportul dintre tradiție și modernitate.

Edward Said observa că nimeni nu este astăzi „un singur lucru”, iar această intuiție descrie foarte bine nu numai identitățile moderne, ci și traseele umane care refuză să fie reduse la o singură etichetă.

O persoană poate aparține unei comunități istorice fără să fie captivă trecutului ei; poate activa în economie fără să reducă lumea la profit; poate fi interesată de geopolitică fără să transforme relațiile internaționale într-o confruntare permanentă; poate avea o identitate religioasă profundă fără să își transforme credința într-un instrument de imagine.

În ceea ce mă privește, relația cu Biserica nu a fost niciodată o profesie construită ulterior și nici un accesoriu al unei identități publice.

Ea aparține celor mai vechi straturi ale formării mele.

De mic copil am fost atras de viața bisericească, de rânduială, de cântare, de tradiție, de istorie și de ceea ce în lumea contemporană este tot mai greu de exprimat fără simplificări: continuitatea unei comunități de credință.

Pentru mine, tradiția ortodoxă de rit vechi nu reprezintă un decor cultural și nici o nostalgie folclorică.

Tocmai de aceea voi scrie și despre acest univers, nu numai pentru cei care îl cunosc deja, ci și pentru cei care nu au avut până acum posibilitatea să îl înțeleagă din interior.

Istoria staroverilor, ca multe istorii ale comunităților minoritare, a fost multă vreme cunoscută mai ales fragmentar, fie prin clișee, fie prin note exotizante, fie exclusiv prin perspectiva marilor conflicte politice și religioase în care această comunitate a fost implicată.

Ea merită însă mult mai mult.

Merită să fie prezentată ca istorie a continuității, a disciplinei spirituale, a mobilității, a rezistenței culturale și a capacității de a păstra identitatea fără izolarea absolută de societatea în care comunitatea trăiește.

Mi-aș dori ca această platformă să îi determine inclusiv pe cei care aparțin acestei tradiții să își cerceteze mai mult propria istorie, să își cunoască limba, memoria, cărțile, cântarea și instituțiile și să înțeleagă că identitatea nu se conservă numai prin declarații de apartenență, ci prin cunoaștere.

Aceeași logică se aplică, într-o formă mai largă, și societății românești.

România are nevoie să se cunoască mai bine pe sine înainte de a putea decide coerent unde dorește să se situeze într-o lume în transformare.

Avem tendința de a importa cu mare viteză explicații despre noi înșine, de la Est sau de la Vest, și de a le transforma în adevăruri definitive fără să le supunem unei evaluări proprii.

Or, nici independența intelectuală, nici maturitatea politică nu pot exista fără capacitatea de a formula propriile întrebări.

În economie, aceasta înseamnă să analizăm nu numai cifrele de creștere, ci și structura economiei, dependențele, capitalul autohton, infrastructura, competitivitatea și capacitatea de negociere internațională.

În politica externă înseamnă să înțelegem alianțele fără să renunțăm la analiza interesului național.

În cultură înseamnă să putem dialoga cu alte civilizații fără sentimentul că orice dialog presupune abandonarea propriei identități.

În religie înseamnă să păstrăm fidelitatea față de tradiție fără să transformăm credința într-o armă politică.

Nu îmi propun să creez aici o colecție de certitudini.

Dimpotrivă, una dintre lecțiile experienței internaționale este că realitatea sancționează foarte repede certitudinile excesive.

Analizele politice care păreau definitive în urmă cu douăzeci de ani au fost infirmate de evenimente, după cum multe dintre teoriile care anunțau o anumită direcție inevitabilă a istoriei au trebuit revizuite.

Voi formula puncte de vedere și voi încerca să le argumentez cât mai riguros, dar nu voi pretinde că ele sunt singurele posibile.

Un punct de vedere serios nu își pierde valoarea pentru că poate fi contestat; dimpotrivă, valoarea lui constă și în capacitatea de a suporta critica.

Poate tocmai aici se află diferența dintre o platformă de opinie și ceea ce îmi doresc să construiesc.

Voi încerca să prezint context, documente, experiențe și interpretări, iar cititorul va avea libertatea deplină de a ajunge la alte concluzii.

Nu pentru că orice critică formulată la adresa mea ar fi nelegitimă și nici pentru că aș considera că activitatea unui om public nu trebuie examinată.

Este firesc să existe întrebări, iar o societate democratică are nevoie de presă critică.

Problema apare atunci când acțiuni desfășurate de-a lungul multor ani, în contexte economice, culturale, diplomatice sau comunitare diferite, sunt privite retrospectiv printr-o singură lentilă și primesc un sens pe care autorul lor nu l-a explicat niciodată public suficient.

În această privință îmi asum o parte din responsabilitate.

Atâta timp cât eu am ales să vorbesc puțin despre ceea ce gândesc și despre motivele unor acțiuni, am lăsat inevitabil altora sarcina de a construi explicațiile.

Dar există o diferență între a controla interpretarea și a pune la dispoziția publicului propriile argumente.

Această platformă va face posibil tocmai acest lucru: cine dorește să înțeleagă ce cred despre economia României, despre Rusia, despre Europa, despre China, despre relațiile Est–Vest, despre BRICS, despre identitatea staroveră, despre Biserică, despre tradiție sau despre societatea contemporană nu va mai fi obligat să deducă aceste lucruri din interpretarea altora.

Un loc în care experiența acumulată în timp poate deveni utilă și altora; în care întrebările economice pot fi discutate împreună cu cele geopolitice, iar problemele prezentului pot fi puse în relație cu istoria; în care tradiția religioasă poate fi explicată fără caricatură și în care identitatea poate fi afirmată fără ostilitate față de identitatea celuilalt.

După mai bine de douăzeci de ani în care am preferat, în cea mai mare parte, să lucrez, să construiesc, să sprijin și să observ, consider că a venit timpul să adaug acestor lucruri și cuvântul scris.