Cine va trezi diplomația românească?

Înainte de orice reflecție asupra subiectului, doresc să îi mulțumesc contraamiralului de flotilă (rtr.) dr. Romulus Hâldan pentru Tratatul de securitate maritimă, elaborat împreună cu amiralul (rtr.) dr. Gheorghe Marin și publicat la Editura Militară în 2022. Este una dintre acele lucrări care nu trebuie citite exclusiv în cheia domeniului indicat de titlu. Dincolo de analiza securității maritime, tratatul obligă cititorul să revină asupra unor întrebări fundamentale despre securitate, interes național, continuitatea politicilor statului, raportul dintre alianțe și interese proprii, cooperare și capacitatea instituțiilor de a transforma o realitate geografică într-o politică. Autorii declară, de altfel, că au urmărit să pornească de la „realitatea existentă și trăită”, nu de la o construcție pur teoretică, iar această metodă mi se pare deosebit de importantă într-o perioadă în care dezbaterea strategică riscă uneori să se desprindă tocmai de realitățile pe care ar trebui să le explice.

Formula lui Theodore Roosevelt este de regulă citată pentru partea ei spectaculoasă — big stick. Mult mai rar este reținut contextul complet în care a fost rostită. Roosevelt avertiza împotriva retoricii gălăgioase, a autoglorificării și, mai ales, a denunțării facile a altor popoare. Pentru el, forța trebuia să existe, dar tocmai existența ei trebuia să permită cumpătarea cuvântului. O națiune care ridică permanent vocea nu devine automat mai puternică, iar una care vorbește calm fără să dispună de mijloace pentru a-și proteja interesele riscă să nu fie luată în serios. Această relație dintre forță și măsură constituie, probabil, una dintre cele mai bune definiții intuitive ale diplomației mature.

Acest articol continuă în mod deliberat reflecția pe care am început-o în „România ca putere diplomatică de proximitate: de la securitate defensivă la o doctrină a dialogului”. Acolo am susținut că poziția geografică a României, apartenența sa la NATO și Uniunea Europeană și expunerea directă la deteriorarea mediului de securitate din vecinătate nu trebuie privite numai ca vulnerabilități, ci și ca surse ale unei posibile relevanțe diplomatice. Ideea centrală era că România nu trebuie să aleagă între securitate și diplomație, ci să transforme securitatea dobândită prin alianțe într-o capacitate mai mare de inițiativă.

Întrebarea de astăzi este mai dificilă. Dacă acceptăm că România ar putea deveni o putere diplomatică de proximitate, cine va construi efectiv această capacitate? Cine va transforma o idee strategică într-o cultură instituțională? Cine va trece de la reacție la inițiativă, de la comunicate la relații, de la poziționare la influență?

Întrebarea este și una personală. Sunt absolvent al Institutului Diplomatic Român, iar preocuparea mea pentru economie internațională, diplomație economică, relații externe și cooperare instituțională se întinde pe mai bine de douăzeci de ani. În această perioadă am avut ocazia să cunosc nu doar discursul relațiilor internaționale, ci și partea lor mai puțin vizibilă: negocieri, interese economice, sensibilități culturale, relații construite în timp și situații în care o frază spusă corect poate păstra deschis un canal pe care o declarație spectaculoasă îl poate închide pentru ani. Din această perspectivă, mă preocupă tot mai mult faptul că România riscă să posede instituțiile diplomației fără a utiliza întotdeauna întreaga lor capacitate strategică.

Interesul național trebuie formulat înainte de a putea fi apărat

Una dintre contribuțiile cele mai utile ale tratatului lui Gheorghe Marin și Romulus Hâldan este insistența asupra relației dintre securitate și interesul național. Lucrarea nu tratează securitatea ca pe o abstracțiune și nici nu o reduce la dimensiunea militară, ci o leagă de interese, instituții, economie, geografie, drept internațional și continuitate. În analiza intereselor naționale, autorii recuperează inclusiv perspectiva realistă a lui Hans Morgenthau și problema ierarhizării intereselor în funcție de importanță și permanență.

Aici se află una dintre dificultățile majore ale politicii externe românești. Suntem foarte buni în a descrie apartenențele noastre. Spunem că suntem membri NATO, membri ai Uniunii Europene, stat riveran Mării Negre, partener strategic al Statelor Unite, susținători ai parcursului european al Republicii Moldova. Toate acestea sunt adevărate și importante. Dar apartenența nu reprezintă încă o doctrină. Ea descrie cadrul în care acționezi, nu definește automat ceea ce urmărești.

Interesul național începe acolo unde statul este capabil să stabilească ce dorește să păstreze indiferent de guvern, ce dorește să obțină într-un interval de zece sau douăzeci de ani și ce instrumente este dispus să dezvolte pentru atingerea acelor obiective. Tratatul merge tocmai în această direcție atunci când insistă asupra continuității intereselor vitale și de maximă importanță și asupra faptului că acestea nu ar trebui modificate odată cu fiecare schimbare politică.

Pentru România, aceasta înseamnă cel puțin securitatea teritoriului și a populației, stabilitatea Republicii Moldova, libertatea navigației la Marea Neagră și pe Dunăre, securitatea energetică, funcționarea coridoarelor logistice, dezvoltarea Portului Constanța, accesul economiei românești la piețe externe, protejarea comunităților istorice și construirea unei poziții suficient de puternice în interiorul alianțelor pentru ca interesele românești să fie luate în calcul înaintea adoptării deciziilor, nu numai după adoptarea lor.

De aici rezultă o distincție esențială: politica externă a unui aliat nu trebuie să fie o politică externă delegată. Alianțele oferă securitate, capacități și solidaritate; nu dispensează statul de obligația de a gândi. Morgenthau, reluat în tratat, observa foarte lucid că statele aliate rareori au interese naționale identice; ceea ce poate și trebuie construit este complementaritatea dintre ele. O asemenea afirmație nu slăbește alianțele. Dimpotrivă, le maturizează. Un partener care știe ce dorește este mai previzibil și, în ultimă instanță, mai valoros decât unul care își definește permanent poziția prin raportare la ceea ce presupune că se așteaptă de la el.

România nu este un observator: este direct afectată

În articolul despre puterea diplomatică de proximitate am discutat mai ales despre potențial. Astăzi trebuie spus mai apăsat ceva ce devine tot mai greu de tratat ca simplă formulă geopolitică: România este direct afectată de situația de securitate din vecinătatea sa estică.

Nu este vorba despre o problemă îndepărtată pe care o urmărim la televizor. Datele oficiale ale Ministerului Apărării Naționale arată că, numai în 2026 și până la 12 septembrie, autoritățile române au gestionat 71 de atacuri produse în apropierea frontierei, 27 de pătrunderi neautorizate, patru drone doborâte și 37 de situații în care drone sau fragmente au fost identificate, ridicate ori neutralizate. În aceeași perioadă au fost neutralizate și două mine marine.

La 12 septembrie, două avioane F-16 românești au fost ridicate după ce o dronă s-a îndreptat către nord-estul României; populația din Botoșani a primit RO-Alert, iar în apropierea localității Botoșenița Mare, județul Suceava, a fost identificat un obiect zburător prăbușit, impactul producând un incendiu de mici dimensiuni. Cu doar câteva zile înainte, la Capu Midia au fost neutralizate fragmente de dronă, iar alte episoade au determinat alertarea populației din Tulcea, Iași, Vaslui, Neamț, Suceava și Botoșani.

Aceste fapte schimbă natura discuției. Pentru România, diplomația nu este un exercițiu de prestigiu și nici o preocupare intelectuală rezervată Ministerului Afacerilor Externe. Este un instrument de securitate națională.

Tocmai pentru că suntem direct afectați, nu ne putem permite luxul unei politici construite exclusiv din reacții. Când populația este alertată, când aeronavele militare sunt ridicate, când obiecte aeriene ajung sau se apropie de teritoriul național, statul trebuie în mod evident să dispună de o capacitate defensivă credibilă. Dar trebuie să dispună în aceeași măsură de toate instrumentele diplomatice, militare, tehnice și politice care reduc posibilitatea repetării și escaladării unor asemenea situații.

Aici apare relevanța lui Roosevelt. „Big stick” fără „speak softly” nu este doctrină strategică, ci jumătate de doctrină. Capacitatea de apărare trebuie să ofere diplomației greutate; diplomația trebuie să ofere capacității de apărare un scop politic.

Este exact motivul pentru care tratatul lui Marin și Hâldan este atât de actual. Autorii analizează securitatea maritimă nu numai prin dimensiunea militară, ci printr-o arhitectură mult mai largă: ONU, Uniunea Europeană, NATO, legislație internațională, infrastructuri, economie, interese navale, siguranță, cooperare și instituții. În propriile lor cuvinte metodologice, teoria trebuie să plece din realitate.

Iar realitatea românească de astăzi spune limpede că Marea Neagră nu este numai frontieră strategică. Este rută comercială, spațiu energetic, zonă de infrastructură critică, acces al României către piețe, legătură cu Dunărea și unul dintre principalele locuri în care interesul economic și interesul de securitate se suprapun.

Din „putere diplomatică de proximitate” trebuie să facem instituție

În articolul anterior am folosit formula „putere diplomatică de proximitate” pentru a descrie ceea ce România ar putea deveni: nu o mare putere în sens clasic și nici un arbitru autoproclamat, ci un stat care își transformă apropierea geografică, cunoașterea regională și apartenențele instituționale într-o capacitate de a produce soluții, expertiză și spații de dialog.

Dar o doctrină fără instituții rămâne eseu.

Pentru ca această idee să capete substanță, România trebuie să investească în oameni. Nu există diplomație fără cunoaștere. O țară care dorește să conteze la Marea Neagră trebuie să aibă diplomați care cunosc profund Rusia, Ucraina, Turcia, Caucazul, Balcanii, Republica Moldova și Asia Centrală; care vorbesc limbile relevante, cunosc istoria, mentalitățile, instituțiile și rețelele economice ale regiunii; care pot distinge între mesajul destinat consumului public și semnalul politic real.

Trebuie să redevină normal ca statul să cultive experți pentru douăzeci sau treizeci de ani, nu numai să ocupe posturi pentru trei sau patru.

Institutul Diplomatic Român ar trebui să fie în centrul acestei reconstrucții. Formarea diplomatică nu trebuie redusă la pregătirea tehnică pentru activitatea curentă, ci trebuie gândită ca producere de competență strategică națională. România are nevoie de școli regionale de expertiză, de programe permanente de limbi rare și dificile, de cercetare serioasă asupra spațiilor în care are interese și de o relație mult mai apropiată între diplomație, economie, mediul universitar, apărare și sectorul privat.

Din experiența mea de peste douăzeci de ani în economie internațională și cooperare, una dintre cele mai evidente vulnerabilități este separarea artificială dintre diplomație și economie. În lumea reală, marile state nu separă lucrurile atât de riguros. Porturile, energia, finanțarea, infrastructura, comerțul, agricultura, tehnologia și accesul la piețe sunt instrumente de politică externă. Diplomația economică nu este o anexă a diplomației; este una dintre formele ei cele mai concrete.

Dacă dorim ca România să fie relevantă, trebuie să știm nu numai cum să emitem poziții, ci cum să construim coridoare logistice, cum să deschidem piețe pentru firme românești, cum să atragem investiții, cum să folosim Constanța și Dunărea în arhitectura economică regională și cum să transformăm avantajul geografic în avantaj negociat.

Asta înseamnă diplomație.

Mai puțină diplomație de spectacol, mai multă diplomație de rezultat

O altă problemă este tentația diplomației reactive. Când relațiile internaționale se tensionează, apar convocări, proteste, declarații publice și măsuri de reciprocitate. Uneori sunt necesare. Ar fi o eroare să pretindem că diplomația trebuie să evite fermitatea sau că protestul diplomatic este în sine un eșec.

Eșecul apare atunci când reacția devine aproape singura formă vizibilă de politică externă.

Diplomația are o parte publică, dar esența sa se desfășoară adesea în afara scenei: dialoguri tehnice, canale secundare, negocieri confidențiale, contacte personale, acumularea lentă a încrederii și transmiterea unor mesaje suficient de clare pentru a preveni interpretările greșite. Un diplomat bun nu este cel care produce cea mai memorabilă declarație, ci acela care contribuie la obținerea unui rezultat util statului său.

Roosevelt merită recitit tocmai aici. El nu spunea numai că puterea trebuie să existe. Spunea și că lăudăroșenia și denunțarea facilă a altor popoare sunt nedemne pentru o națiune serioasă.

România trebuie să aibă capacitatea de a formula poziții ferme atunci când interesele îi sunt afectate, dar și inteligența de a păstra deschise suficiente canale pentru ziua în care va fi necesar să se vorbească. Geografia nu permite luxul relațiilor suspendate la infinit. Guvernele se schimbă, conjuncturile se schimbă, însă vecinătatea rămâne.

Alianța nu substituie interesul; îl face posibil

Aici este utilă încă o idee din Tratatul de securitate maritimă. În analiza responsabilității pentru interesele statului, autorii insistă asupra continuității și asupra instituțiilor care trebuie să elaboreze, să promoveze și să apere interesele considerate vitale sau de maximă importanță.

Aceasta este perspectiva de care avem nevoie și în diplomație.

România nu trebuie să își reinventeze identitatea strategică la fiecare ciclu electoral. Apartenența la Uniunea Europeană și NATO constituie cadrul fundamental al politicii sale externe. Dar tocmai stabilitatea acestui cadru ar trebui să ne permită să avem mai multă politică externă românească, nu mai puțină.

Solidaritatea cu aliații nu obligă România să renunțe la creativitate. Dimpotrivă, statele care influențează alianțele sunt cele care vin cu propuneri, expertiză, formate și soluții. Influența nu se obține numai prin aprobarea pozițiilor comune, ci prin participarea la formularea lor.

Din această perspectivă, România ar putea construi o specializare diplomatică proprie: Marea Neagră, Dunărea, Republica Moldova, conectivitatea dintre Europa Centrală și Caucaz, energia regională, securitatea infrastructurilor și dialogul dintre spațiile europene și eurasiatice.

O astfel de specializare nu ne îndepărtează de aliați. Ne face mai utili acestora.

Cine va trezi diplomația românească?

Titlul poate sugera că așteptăm apariția unui om providențial. Nu cred că aceasta este soluția.

România nu are nevoie să îl aștepte pe „următorul Titulescu”. Are nevoie să reconstruiască mediul care poate produce oameni de nivelul unei mari tradiții diplomatice.

Are nevoie de diplomați formați în timp, de instituții care păstrează memoria, de cercetători care cunosc regiunea, de economiști care înțeleg geopolitica, de militari care înțeleg diplomația, de antreprenori care înțeleg interesul public și de oameni politici capabili să facă diferența dintre interesul electoral al momentului și interesul permanent al statului.

Când va înțelege că securitatea nu înseamnă numai apărare, ci și prevenție.

Când interesul național va fi suficient de bine definit încât să poată supraviețui schimbării guvernelor.

Când vom înceta să considerăm inițiativa diplomatică un risc și vom începe să o considerăm o formă de putere.

Când Bucureștiul nu va mai fi numai locul în care sunt explicate deciziile altora, ci și locul în care se formulează idei pe care alții doresc să le discute.

România este direct afectată de ceea ce se petrece în jurul său. Tocmai de aceea nu își poate permite să fie numai spectator, beneficiar de securitate sau executant al unor decizii colective. Proximitatea creează vulnerabilitate, dar creează și cunoaștere. Iar cunoașterea, dacă este transformată în instituție, poate deveni influență.

Articolul anterior se încheia cu ideea că România ar trebui să construiască o masă la care interlocutorii să poată continua să vorbească fără ca ascultarea să fie confundată cu aprobarea. Această idee rămâne valabilă. Dar înainte de a-i invita pe alții la masă trebuie să ne reconstruim propria cultură diplomatică.

Ci să devenim atât de serioși, atât de bine pregătiți și atât de consecvenți încât, atunci când va veni momentul în care diplomația va fi din nou indispensabilă, România să fie deja pregătită.

Marin, Gheorghe; Hâldan, Romulus, Tratat de securitate maritimă, Editura Militară, București, 2022. Roosevelt, Theodore, Address of Vice President Roosevelt, Minnesota State Fair, Minneapolis, 2 septembrie 1901, Theodore Roosevelt Digital Library, Harvard College Library. Morgenthau, Hans J., „Another «Great Debate»: The National Interest of the United States”, American Political Science Review, 46(4), 1952 — reper utilizat și în analiza interesului național din tratatul lui Marin și Hâldan. Afanasov, Tudor, „România ca putere diplomatică de proximitate: de la securitate defensivă la o doctrină a dialogului”, afanasov.ro, 10 septembrie 2026. Ministerul Apărării Naționale, situația incidentelor cu drone și mine marine, date actualizate la 12 septembrie 2026.