România nu are nevoie de o singură voce. Are nevoie de aceeași țară

Un prieten mi-a spus recent ceva ce mi-a rămas în minte mai mult decât multe discursuri politice: că nu și-ar fi imaginat, după 1989, că va ajunge din nou să-și măsoare cuvintele, să se gândească de două ori înainte de a vorbi și să se teamă că o frază, scoasă din context, poate fi transformată într-o etichetă care îl definește în ochii celorlalți. Nu vorbea despre cenzură juridică, despre interdicții formale sau despre dispariția libertății de exprimare. Vorbea despre ceva mai subtil și poate mai periculos pentru sănătatea unei societăți: despre autocenzura produsă de frica de a fi interpretat, catalogat și exclus din conversație.

România de astăzi nu suferă de lipsa vocilor, ci de incapacitatea lor de a mai forma o conversație comună. Vorbim mult, reacționăm instantaneu, clasificăm repede și ascultăm puțin. „Pro-european”, „anti-european”, „suveranist”, „globalist”, „putinist”, „extremist”, „pro-occidental” — etichetele au început să înlocuiască ideile. În loc să întrebăm ce spune cineva, de ce o spune și ce parte din afirmație poate fi discutată rațional, vrem mai întâi să aflăm în ce tabără îl putem introduce.

Aici se află una dintre marile probleme ale momentului: patriotismul, suveranitatea și interesul național au ajuns uneori să fie tratate nu ca noțiuni politice legitime, ci aproape ca semnale de alarmă. Or, a întreba ce este bine pentru propria țară nu este, prin sine, extremism. A dori un stat puternic, instituții care funcționează, economie competitivă, agricultură viabilă, demnitate externă și capacitate de decizie nu reprezintă o abatere de la democrație. Linia trebuie trasată acolo unde aceste idei sunt folosite pentru autoritarism, excludere, xenofobie sau anularea drepturilor altora. Dar între patriotism și extremism există o distanță enormă, iar o societate matură trebuie să știe să o păstreze.

Cazul Georgescu: când numele omului înghite întrebarea

Călin Georgescu este relevant tocmai pentru că în jurul său s-au suprapus teme complet diferite, unele legitime, altele profund controversate. Alegerile prezidențiale din 2024 au fost anulate în contextul suspiciunilor privind interferențe externe și nereguli de campanie, candidatura sa ulterioară a fost respinsă, iar în prezent există anchete și procese penale care îl privesc. Acestea sunt fapte care trebuie tratate cu seriozitate, fără minimalizare și fără ca noi să substituim verdictul instanțelor.

Dar tocmai aici se află testul mai dificil al unei democrații: putem separa omul de întrebările pe care o parte dintre cetățeni le-au regăsit în discursul său? Putem critica afirmațiile sale controversate fără să declarăm suspectă orice preocupare pentru suveranitate, resurse, independență economică sau interes național? Putem accepta că un om poate vota un candidat din motive foarte diferite fără să însemne că validează fiecare afirmație, fiecare asociere și fiecare poziție a acelui candidat?

Dacă nu mai facem această distincție, nu mai încercăm să înțelegem societatea; o sortăm. O împărțim între oameni „acceptabili” și oameni „suspecți”. Iar dacă unui segment important al populației îi transmiți că întrebările sale sunt ilegitime înainte de a fi ascultate, acele întrebări nu dispar. Ele se radicalizează.

Nu putem transforma noțiunea de suveranitate într-un cuvânt interzis doar pentru că este utilizată și de personaje controversate. Suveranitatea este unul dintre conceptele constitutive ale statului. Problema serioasă nu este dacă România trebuie să fie suverană, ci cum își exercită suveranitatea într-o lume de alianțe, tratate, interdependențe economice și obligații internaționale. La fel, întrebarea nu este dacă România trebuie să aibă un interes național. Orice stat are unul. Întrebarea este cum îl definește și cum îl urmărește fără să-și încalce angajamentele și fără să transforme interesul propriu în ostilitate față de ceilalți.

Ciobanii din Piața Victoriei: dincolo de garduri și gaze

Protestul crescătorilor de ovine din 15 septembrie 2026 a oferit o altă imagine a acestei rupturi. Oierii au venit la București pe fondul nemulțumirilor privind gestionarea focarelor de boală, sacrificarea animalelor și restricțiile asupra exporturilor de ovine și caprine. Aceste revendicări au existat și au fost depuse oficial la Guvern.

Au existat și incidente grave. Unii participanți au forțat cordoanele jandarmilor, au aruncat obiecte, iar forțele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene și tunuri cu apă. Asemenea acte trebuie analizate individual și sancționate acolo unde legea a fost încălcată.

Unul dintre inițiatorii protestului a spus că au venit la București „să salvăm miorița”. Poate părea o formulă simplă, dar în ea există mai multă Românie decât suntem dispuși uneori să vedem.

Ciobanul nu este numai un agent economic dintr-un sector statistic. El aparține unei continuități istorice. Oieritul a modelat sate, drumuri, schimburi comerciale, gastronomie, vocabular, muzică și imaginar colectiv. De la transhumanță până la „Miorița”, păstoritul se află adânc în memoria culturală românească.

Și totuși, când acești oameni au ajuns în centrul capitalei, România urbană i-a văzut în primul rând prin gardurile de protecție și prin imaginile conflictului.

Putem și trebuie să condamnăm violența. Dar nu trebuie să permitem ca violența unor persoane să transforme în zgomot întreaga cauză a unor oameni care muncesc de dimineață până noaptea, cresc animale, produc hrană și țin în viață comunități dintr-o Românie despre care se vorbește mult mai puțin decât merită.

Gardul poate proteja o instituție. Nu poate înlocui dialogul.

Și poate că aceasta este una dintre imaginile cele mai exacte ale României actuale: oameni veniți de la sute de kilometri pentru a spune că nu mai pot, iar între ei și centrul puterii se află un șir de garduri metalice.

Căruța

Unul poate fi mai puternic, altul mai slab. Unul trage mai repede, altul mai încet. Unul ar merge spre Vest cu mai multă viteză, altul ar cere prudență. Unul se numește progresist, altul conservator; unul european, altul suveranist.

Dar niciun cal nu ajunge singur cu căruța la destinație.

În clipa în care fiecare trage în altă direcție, faptul că unul este mai puternic nu mai reprezintă un avantaj. Devine chiar parte din problemă.

Poți fi profund european și profund român. Poți considera apartenența la Uniunea Europeană esențială și, în același timp, să ceri ca România să negocieze dur pentru agricultura, energia, industria sau companiile sale. Poți apăra NATO fără să consideri că interesul național încetează să existe. Poți critica instituțiile europene fără să dorești distrugerea proiectului european.

Jugul

Orice stat are nevoie de reguli, iar orice comunitate are nevoie de disciplină. Dar există o diferență între regula care organizează și regula care sufocă.

Jugul pus pe animale are un scop: să transforme două forțe separate într-o forță comună. Dar, dacă îl strângi prea tare, nu mai ajuți animalele să tragă. Le rănești.

Același lucru se întâmplă cu societatea.

Oamenii acceptă taxe, restricții, reguli și sacrificii atunci când înțeleg scopul lor, când văd că sunt aplicate echitabil și când simt că vocea lor contează. Când însă cetățeanul ajunge să creadă că trebuie doar să tacă, să plătească și să execute, iar orice întrebare îl poate transforma în „extremist”, „putinist”, „anti-european” sau într-o altă categorie convenabilă, ceva începe să se rupă.

Aici văd legătura dintre cazul Georgescu și cazul ciobanilor. Nu pentru că ele ar fi politic același fenomen. Nu sunt. Ci pentru că ambele ne arată pericolul de a răspunde unor fenomene complexe printr-o etichetă simplă.

Într-un caz, riscăm să confundăm întrebările despre suveranitate, economie și interes național cu toate controversele unui singur personaj politic.

În celălalt, riscăm să confundăm o lume întreagă — agricultura pastorală românească — cu imaginile câtorva confruntări de la un protest.

În ambele situații, dacă nu întrebăm „de ce?”, nu vom înțelege nimic.

Aceeași casă

Îmi doresc însă o Românie în care nimeni nu trebuie să se teamă că dragostea pentru țara lui îl face suspect. În care „național” nu este sinonim cu „extremist”, după cum „european” nu este sinonim cu „antiromânesc”. În care putem spune că un om greșește fără să afirmăm că nu mai are dreptul să vorbească. În care o comunitate rurală nu trebuie să spargă un gard pentru a deveni vizibilă. Și în care cetățeanul nu trebuie să își treacă fiecare propoziție printr-un filtru de teamă înainte să îndrăznească să o rostească.

Iar dacă vrem o Românie puternică, primul pas nu este să stabilim cine are monopolul asupra patriotismului și nici cine are voie să vorbească despre suveranitate.